Pentru că orice moment al vieții e menit să ne ajute să devenim mai buni și să ne depăsim limitele, pe care oricum nu le cunoaștem, vă invit să le recunoaștem. E o misiune zilnică și implică sinceritate, pe care ne-o putem permite în siguranța casei și în dialog cu noi înșine, în vremea pandemiei respiratorii. Un bun start, nu credeți?
Trăim vremuri care ne încearcă spiritul, morala, coloana vertebrală și sănătatea. Ne confruntăm cu dileme și întrebări: putem respecta regulile? Suntem în stare să ajutăm și pe alții? Ne face constrîngerea să ne răzvrătim? Putem să ne reconectăm la umanitatea din noi? Recunoaștem unde ne e greu și unde putem accepta mai ușor? Respingem sau primim pe celălalt?
Virusul acesta nou, care se răspîndește aproape cu viteza luminii în lume, înseamnă viață versus moarte. Este războiul pe care generația noastră nu l-a trăit.
Ce alegem definește ceea ce suntem la nivel individual. Celor care s-au auto/izolat, responsabilitatea socială le vine mănușă de (auto)protecție. Celor ce iau/ au luat în derîndere importanța reală a virusului, stilul de viață agresiv și indolent la adresa celorlalți e menit să ducă la destabilizarea proprie și dispariția lor, intenționat sau din prostie reală – e cazul să acceptăm că mecanismele cognitive ale unora dintre noi au doar cîteva componente funcționale, menite supraviețuirii de bază, adeseori pentru perioade lungi. Celor care se dedică activ misiunii de a salva oameni, că sunt cadre medicale sau de ordine publică ori persoane, firme, ong-uri, acestora le e menit să fie exemple de bunătate, empatie, grijă și asumare.
Pînă de curînd ignoram răul pe care-l facem planetei, familiei și copiilor, colegilor, prietenilor, nouă înșine. Avem acum ocazia să ne împrietenim. Nicicînd distanța dintre noi n-a fost mai mică. Izolîndu-ne fizic ne apropiem unii de alții, în sensul că ne îngăduim și omenim între noi. Sau nu. Pandemia aceasta ne ajută să salvăm timp și să ne hrănim sănătatea sufletului. Sau nu. Tocmai pentru că scoate din noi frici, neliniști, neputințe. Ne dă ocazia să le reparăm și să fim mai buni. Sau nu. Să ne adaptăm, singura garanție a viețuirii. Celor care văd ce simt, cu siguranță.
Ca psiholog care zilnic întîlnește, online de 3 săptămîni, istorii de viață, trecute și prezente, vă reamintesc că, traiul oamenilor, ca ființe sociale, este definit în întregime de viața interioară și de comunitatea din care face parte. Așa trecem prin lume, așa o părăsim. Calitatea acestora ne menține sănătoși, atît cît e rolul nostru pe pămînt.
Izolarea la domiciliu nu înseamnă distanțare socială, ci protecție pentru fiecare dintre noi, pentru o fărîmă de timp, cît înseamnă cele săptămîni necesare de depășire a crizei. Înseamnă adaptare la un nou mod de a funcționa social. Înseamnă respect față de reguli de conviețuire în bună înțelegere a legii.
Am văzut zilele din urmă oameni pe străzi și în parcuri, în fața blocului sau la plimbare pe străzi. Peste o00 de oameni au murit ieri în Italia, crunt. În România situația a intrat pe trend ascendent. Ceva face ca în noi, românii, să domnească anarhia lumii noastre interioare. Credem că suntem imuni la moarte. Ignorăm avertismente și regulamente. Ne ducem la muncă, deși suntem suspecți sau diagnosticați. Mințim autoritățile cînd ne întoarcem în țară. Fugim din carantină. Declarăm idioțenii și inepții, oriunde ne aflăm, mai ales în virtual.
Folosesc intenționat pluralul. Pentru că fiecare individ este o parte dintr-un noi, comunitate.
E nevoie de un sat să crești un om, spune un proverb, completez eu, pentru toată viața sa. Sensul pe care îl dăm noi vieții acum, prin fiecare gînd și acțiune, ne poate fi un ghid foarte bun pentru ziua de mîine. Bunătatea rămîne măsura umanității noastre.
#stămacasă
Photo by Martin Sanchez on Unsplash