E greșit să discutăm despre greșeală?

Acum mulți ani apăruse în mediul corporatist, împrumutată probabil din psihologia educațională, care-și făcea loc discret și greu în societate, ideea că, greșeala este un proces prin care învățăm. Modelul 1% reușită din 99% încercare. S-a pierdut pe parcurs. Căci rușinea și vinovăția adînc înfipte în cultura românească și în modelul de creștere fac în continuare greșeala o sursă de pedeapsă, o sursă pentru frica de a fi judecat, exclus, jignit, marginalizat. Ești greșit, imperfect fizic sau mental, atunci nu ești dintre ai noștri.

De curînd, adică de cîțiva ani, se rostogolește online ideea că greșeala e de fapt varianta a ceea ce trebuia să se întîmple, a formei sub care cea mai bună formă a exprimării alegerilor noastre capătă sens. Adică, să acceptăm și să luăm de bun faptul că, dacă atît s-a putut înseamnă că atît ar fi fost pentru acel moment.

Contextul acesta recent mă îndeamnă să mă întreb dacă e sănătos să pretindem că e firesc să ne raportăm la greșeală precum la gunoiul pe care-l ascundem sub covor. Apoi, din experiență personală, am completat procesul introspectiv cu întrebarea: de ce cei apropiați ne scot ochii pe aceeași temă ani de zile, deși greșeala a fost recunoscută, asumată și adesea corectată? De ce noi înșine suntem atît de ancorați în greșelile trecutului umbrind prezentul?

Motiv pentru care am decis să fac o scurtă analiză conceptelor “greșeală” și “greșit”. Pornesc pe acest drum de la o inevitabilă declinare a greșelii în gîndire și acțiune. Avem astfel la dispoziție mai multe manifestări ale greșelii:

(1) decizia greșită cu efecte moderate pe termen lung

(2) oportunitatea prin alegerea greșită a unei opțiuni care se dovedește neproductivă pe termen scurt, imediat

(3) alegerea celei mai mici decizii greșite, fără efecte imediate, dar cu impact pe termen mediu și lung

(4) greșeala vieții noastre cu efecte dramatice și irecuperabile real (adesea fantasmată din reguli rigide)

(5) greșeli scurte, de moment cu posibilitatea corectării

(6) greșeli constante prin alegeri păguboase vieții și sănătății corporale, cu impact decisiv și adesea auzit cu tonalitatea surprinzător din “cum naiba de s-a ajuns aici”

(7) greșeli constante și repetitive, blurate însă de farmecul și imaginea unui sine/ unei personalități debordante

(8) greșeli din neputința de a fi altfel sau a vedea lumea altfel, adică o împotrivire și rezistență la schimbare și la cursul vieții, care presupune schimbare

(9) greșeli strategice, cu un conținut ridicat de reușite, care nu pot însă evita eroarea finală

(10) greșeli conjuncturale, datorate unor factori cu o predictibilitate scăzută

Lista poate continua.

Să ne întoarcem la starea de a fi greșit (în ambele forme înțelese: am greșit/ sunt greșit).

Greșeala se simte în corp sub formă de palpitații – puls crescut, pierderea controlului membrelor (brațe, picioare), tremurat, transpirație, dureri de cap, durere în coșul pieptului sau abdominală, amețeli, tulburări alimentare, excesul de substanță (alcool, medicamente, cafea, tutun și altele).

În plan emoțional se manifestă, adesea fără să poată fi numite-văzute: frica – îngrijorarea, furia – neputința, tristețea – izolarea, agresivitatea – atacul, deznădejdea – dezamăgirea, neîncrederea –  panica, credulitatea – negarea, minciuna – înșelăciunea, etc

Revizuind cele două paragrafe de mai sus pentru a putea trece mai departe, mi-am dat seama că e ”normal” ca greșeala să fie văzută ca cea mai bună versiune a noastră din acel moment. Cine naiba, să mă ierte persoanele care se aud spunînd: vă rog, să rămînem la vocabular corporatist (sic!), ar vrea să trăiască în plan real, concret, verbalizat, toate stările fizice și psihice de mai sus? Dar, oare nu le trăim?

Rămînem în zona de analiză, iar revelația este că suntem învățați să obișnuim a ierta pe alții după modelul cu care ne iertăm pe noi înșine, model care e preluat din felul în care am fost iertați pentru “greșeli” de părinți și îngrijitori.

Cu alte cuvinte, toata gama de manifestări corporale și emoționale a fost activată cîndva, odată, de alții și ne-am rușinat și am fost înrușinați pentru a fi fost greșiți, defecți de la bun început. Poate unii dintre voi veți fi oripilați, dar tot ce ține de primii ani de viață: regurgitarea, defecarea, somnul, spălarea, statul la îmbrăcat, reacția la temperatura corpului fată de haine sau vremea de afară, întîrzierea apariției dinților sau a controlului sfincterian ori al mersului sau vorbirii, pronunțarea unui tata/ buni înainte de mama, sau unui r lîlîit, toate au fost și sunt în continuare greșeli la care ne raportăm inconștient. Lista continuă cu multe exemple din casă, de la grădi, școală, grupuri de prieteni și familie. “De ce nu poți fi și tu un copil normal?” “De ce nu ești ca X – sora, fratele sau ca Y – vecinul, colegul, prietenul de familie?”

Pentru unii, din păcate, greșeala fundamentală este aceea de a se fi născut, iar amprenta aceasta e un stigmat pentru toată viața.

Revenind la concept, propun un exercițiu de auto-analiză:

  1. Care sunt primele amintiri despre greșeală?
  2. Cum vă simțeați atunci?
  3. Cum reacționați acum la greșelile pe care le faceți în prezent?

Cu alte cuvinte, a ne asuma o greșeală, a o recunoaște ca atare, oricare ar fi ea e o acțiune bună, utilă. Ne putem poziționa față de situație cu mai multă claritate, împăcare, obiectivitate. Suntem perfectibili, căci viața e un proces continuu de schimbare și adaptare. Pînă și natura e o dovadă de a fi greșit în a crea perfecțiuni fiind imperfect de perfectă. Atunci, de ce ne e atîta rușine să fi făcut greșeli? De ce avem atîta dorință să părem perfecți și fără de greșeală?

@copyrightUshakovskiy