Esența vieții pe care o aducem pe lume
Esența vieții pe care o aducem pe lume

Lumea ultimilor ani se divide, ocazional dar vocal, în femei ce-și doresc să devină mame și femei care nu-și găsesc rostul într-un asemenea rol. Despre cele care devin mame întâmplător și n-au descoperit încă cărei mulțimi aparțin, putem doar spera că, cel puțin după naștere, încă mai oscilează. Indiferent de alegere, rolul nostru în viață nu e măsurat doar de procreere, căci putem da naștere la multe alte valori prin acțiuni, hotărîre sau dăruire către alte scopuri. Sunt dintre persoanele care cred că a ne îndeplini menirea pe lume noi oamenii mai bine facem fapte bune celor din jur. Cred că putem contribui și în alt mod la viață noastră pe Pământ, făcând alegeri frumoase și optând pentru acțiuni ce sunt de folos multor alți oameni.  Atâta vreme cât ne asumăm această graniță.

Un lucru îmi pare a fi cert, anume că rolul de părinte a evoluat, deopotrivă cu tot ce ne înconjoară, din natură sau produs de om. Dar și-a schimbat și misiunea. Parțial. Căci încă mai găsești părinți care dau copilului valoarea de monedă în tratamentul emoțional sau administrativ-financiar a relației de cuplu, părinți care transferă întru totul pe umerii, mai întâi de toate capul, copilului, mulțimea de vise înăbușite legate de aptitudini ori închipuite talente pe care n-au apucat să le pună în practică.

Mama dă viață copilului, ce-i drept, aducându-l la lumina zilei dintr-un frumos și protectiv mediu cald într-unul cât se poate de arid.  Mama învață copilul despre lumina și întuneric, dragoste și durere, zbor și flori, despre zâmbete și îmbrățișări, despre bine și rău, despre joc și responsabilități. Atât copilul, cât și mama, au nevoia ca lîngă ei să participe la viață de zi cu zi, într-un mod sănătos, și tatăl.

Ceea ce consider mai util și înțelept să ofere mama copilului, dincolo de viață, este un sens vieții acestui copil. Unul frumos definit, responsabil, constructiv, valoros dincolo de propriile sale nevoi ca mama.

Odată cu aceste gânduri, mi-am amintit de un citat, atribuit lui John Lennon, referitor la proiecția dată de societate, familie, grupuri de apartenența, viitorului pe care copilul de foarte mic trebuie să și-l aleagă.

„Când aveam 5 ani, mama îmi spunea mereu că în viață cheia este să fii fericit. Când am mers la școală, am fost întrebat ce vreau să fiu când voi fi mare. Am răspuns ‚fericit’. Mi s-a spus că nu am înțeles exercițiul, am răspuns că ei nu înțeleg viața.”

Câți dintre noi nu am auzit întrebarea, firesc adresată copiilor: Ce vrei să te faci când vei fi mare? Ce presiune incredibilă poate fi pe un copil, care încă nici nu știe cine este, să aleagă între ce îi spune bunica, mama, tata, școala sau o fotografie dintr-o carte de povești că ar fi bine să fie când va fi mare și chestionat așa tam nisam pe când el e preocupat de jocul în care e implicat, care din fericire, neîntrerupt, îi este mai util pentru dezvoltarea sa ca om. Totodată, ce stânjeneală pe familia a cărui copil emite singur tot felul de idei despre ce-și dorește să fie când va fi mare și cu care, familia, nu e de acord. Fericiți cei care-și încurajează copilul să fie pe rând de toate, ajutându-l să înțeleagă ce înseamnă, ce responsabilități presupune, cui va fi de folos, căci odată cu trecerea anilor copilul va învață să discearnă, cum este și firesc, să aleagă după o cel puțin o minimă analiză.

Ca o consecință, după ce dai viață, a da sens vieții copilui tău este nu doar o prioritate, dar mai ales o responsabilitate maternă. Completată ulterior de tată, școală, societate și mai ales de copilul însuși. Mă refer aici la a-l ajută să-și descopere mediul în care trăiește, să exploreze, să eșueze, să aleagă, să reușească în a afla și în a căuta răspunsul la miile de întrebări ce se nasc în capul acela scump, fotografiat din toate unghiurile și postat pe toate gadget-urile cu care familia e dotată cât copilul e mic sau pus la îndoială pe măsură ce anii trec și părinții cred că știu ce-i mai bine și cum e mai bine să se întâmple lucrurile.

Francoise Dolto, o renumită pediatră și psihanalistă franceză, consideră că ”la naștere, indiferent de cum evoluăm după aceea, suntem de zece ori mai inteligenți decât la vârstă la care credem noi că suntem inteligenți, adică pe la douăzeci de ani…..la naștere, suntem cu toții inteligenți; după aceea, inteligența se distribuie înspre dorință și interese multiple”.

Oare câți dintre noi au uitat că, nu mai au douăzeci de ani (sic!)?

Tema vidului existențial, care macină de decenii societatea occidentală, mai de curând și societatea românească, este totuși rezultatul acestei lipse de sens al vieții, pe care părinții, neînvățați la rândul lor de altcineva, n-au știu să-l dăruiască, să-l dezvolte copiilor lor, în schimb l-au înlocuit pe deplin cu posesiunea de bunuri. Dezbaterea face subiectul unui alt articol, mai ales că vidul existențial stă la baza atâtor de multe nevroze, deprinderi distructive de viață, ca dependența de droguri sau comportamente sinucigașe în rândul copiilor. Reflectați singuri despre rostul existențial, după parcurgerea unei cărți deosebite scrisă de Viktor Frankl,  un reputat neurochirurg și psihiatru, „Omul în căutarea sensului vieții”.

Există un caz frumos, gestionat de un practician, care povestește colegilor, cum o mama vine la terapie cu copilul pentru că acesta suferă de insomnie. La detalierea programului zilei, medicul află că nu există niciun minut al zilei în care copilul să nu fie implicat într-o activitate: școală, balet, lecții, meditații, cursuri, etc. La finalul discuției, terapeutul o întreabă pe mama dacă copilul stă, pur și simplu, să privească în tavan, reflectând, plictisit ori gândindu-se la…nimic(uri). Răspunsul mamei e suficient de elocvent: ‚cum așa, păi pierde timpul!’

Dacă ar fi să-l urmăm pe Charles Bukowski  atunci poate am descoperi că „e foarte important să ne luăm timp de răgaz, de relaxare. Pauza e esența. Fără a ne opri în întregime și a nu face absolut nimic pentru perioade bune de timp, putem pierde tot….chiar să nu facem nimic devine foarte, foarte important. Și câți oameni fac așa în societatea modernă? Prea puțini. Din acest motiv cei mai mulți sunt furioși, frustrați, mânioși și urîcioși“.

Un excelent profesor universitar și psihoterapeut, care oferă anual câtorva sute de studenți bucureșteni ocazia de a excela, susține că, părinții, fără să vrea sau să-și propună, își traumatizează într-o formă sau altă copiii. Important este să găsească punctul optim de trauma. Dar acest punct optim depinde de optimul părintelui.

Căci optim ar putea fi acel punct în care copilul nu e împiedicat să crească, dincolo de și inclusiv biologic, într-o manieră benefică lui și celor din jur, pe tot parcursul vieții sale.

„Le poți da copiilor tăi două lucruri: rădăcini și aripi” spune un frumos proverb evreiesc.