O frică profundă, abandonul
Psihologul Marisa Peer povestește atît de frumos cum dezvoltă copiii fricile. Dînsa spune că, la naștere și în primele luni de viață, copiii nu au decît două frici: pe aceea de a fi scăpați pe jos și pe cea de zgomote foarte puternice. În termeni adulți, frica de dezintegrare rezultată din ambele situații.
Toate celelalte frici sunt învățate din mediul social în care creștem – cultural, ceea ce ține de țară/ regiune și epocă și de la părinți – ceea ce ține de comunitate și de istoria familiei. Adulții, părinți sau aparținători ai copiilor, îi învață pe aceștia care sunt motivele și cauzele oricărei frici de viață, de cele mai multe ori transferă propriile frici copilului.
Se regăsesc astfel cele 2 categorii: fricile externe care sunt date de mediu – oameni din sau afara familiei, precum educatori, părinții altor copii, doctori, urmate de cele din lumea nevăzută, dar știută – precum zgomote, întuneric, apă, gropi, etc. și fricile interne – cum sunt cele născute din propriul tumult emoțional, nevoi naturale și temperament, pe care familia de bază le impregnează cu comportamente și gînduri ca fiind cele necesare ori obligatorii contextului.
Fricile copilului rămîn în trupul și spiritul adultului, dacă n-au fost susținut procesate, analizate și depășite la vîrstă potrivită, evident, de aparținători: părinți, bunici, educatori. Schema abandonului vine din frica de separare și respingere. Se spune că, copilul trăiește cu frica abandonului pînă la vîrsta de 7-8 ani, cînd, deja stăpînind supraviețuirea în conjuctura de viață, trece în alte etape pe care să le subordoneze vieții sale interioare și ascunde în neantul inconștient ceea ce nu s-a dizolvat optim. În acești primi ani de viață, copilul a trăit și separarea și respingerea, așa cum le descifrează din ceea ce fac cei din jurul lui.
Vedem abandonul manifestat la un copil de 3 ani, care plînge sufocant la o despărțire de părinți sau e rece dezinteresat de pupicul de/la revedere, neutru sau îndîrjit, îl sesizăm la un copil de 8 ani cînd educatorul îl atacă exagerat pentru o greșeală firească din procesul de învățare, îl revedem la un adolescent de 14 ani care se revarsă cu totul în cercul ‘inadecvat’ de co-vîrstnici, căci acasă n-are cu cine, la 18 ani cînd efectiv fuge din și de familie și-și ia lumea în cap sau la 30+ cînd subjugă partenerul de viață cu tot felul de manipulări și restricții, ca să nu i-l ‚fure’ cu vrăjitorii altcineva.
Vedem abandonul cînd omul se pierde pe sine în dependențe de tot felul: alimentare, droguri, alcool, relații promiscue, cumpărături compulsive, etc.
Lucid, văzîndu-vă în legătură cu un cineva care a arătat una dintre cele de mai sus, ce ați face? Sau, dacă v-ați identificat cu una sau mai multe caracteristici, cum vă simțiți?
Cînd ajungem adulți, experiența încorporată și procesată de sinele nostru ne ghidează în realitatea externă și readucem la viață toate trăirile copilăriei mici, le activăm ca mecanisme prin care putem face față vieții de zi cu zi. Uneori benefic, alteori distructiv.
Să luăm pe rînd, așa cum Young le-a structurat în scheme de funcționare, formele de abandon inconștient manifestat, spre a înțelege unde putem interveni și repara:
- Cînd există sentimentul profund că ceilalți, oricare ar fi aceștia, NU ne pot susține emoțional, în orice credem sau simțim ca fiind util ființei noastre indiferent de vîrstă, atunci alegerea firească este să-i determinăm să ne părăsească sau să îi părăsim noi înainte de a fi părăsiți.
- Dacă credem cu putere că vom fi oricum, orice am face sau s-ar întîmpla, înșelati, părăsiți, abuzați emoțional sau fizic, umiliți și mințiți, însoțind această credință cu faptul că celălalt e intenționat în acest scop. Un model zdruncinat de încredere în sine și capacitatea de a aduce dragoste în celălalt.
- Atunci cînd așteptăm insistent dragostea celuilalt ca umplere a unui gol emoțional timpuriu (emptiness), pentru că nu am primit îngrijire, atenție sau afecțiune pe cînd eram bebeluși, pentru că nu am fost înțeleși cînd ne puteam exprima descriptibil, pentru cînd nu am fost apărați și ghidați la vîrsta interacțiunii sociale: Trebuie să fiu capabil de a fi iubit/ă pentru că doar așa merit să exist.
- Cînd critica lucrului insuficient de bine făcut era singurul răspuns afectiv (nu ești în stare să-ți legi șireturile sau nu poți duce lingura la gură sau nu vezi ce prost ești), însoțită de sentimentul că suntem fără valoare în fața adultului care nu ne dorește, ne crede răi și ne rușinează pentru că suntem firesc ‚incapabili’ să ducem la bun sfîrșit unele acțiuni.
- Dacă alegem să ne izolăm social, crezînd că, fiind atît de diferiți, nicio apartenență la grup nu e folositoare vieții și progresului nostru.
Abandonul e însoțit întotdeauna de (in)dependență. Fie alegem să nu ne legăm de nimeni din frica de a depinde de altcineva, crezînd că independența emoțională ne oferă granițele sigure ale unui teritoriu unde nimeni nu ne rănește, fie alegem să nu ne desprindem, agățîndu-ne de un cineva, din frica de a face față singuri vieții și din gîndul că, pentru a exista e nevoie să aparținem cuiva.
Aceste exemple sunt doar o altă formă de a exprima disconfortul dat de abandon în viața noastră, care, surprinzător pentru cei din jur, pare uneori de neînțeles. Putem să retrăim abandonul în orice situație și din partea oricui: soră, frate, bunici, profesori, prieteni, colegi sau șefi de birou, medic curant, vecin, animale de companie. Chiar și un obiect pare a ne abandona prin nefuncționare, precum o mașină, un calculator, TV sau o veioză, inclusiv apa care nu curge la robinet.
Sigur, paragraful de mai sus pare să simplifice sau să ducă în derizoriu, DAR nu, căci psihicul uman e complex și deși pare uituc, pune în act foarte multe amintiri!
