Ca resursă, timpul e singurul ce nu mai poate fi recuperat niciodată. Viața curge în ritmul ei și, dacă știm, o trăim cu bine și cu rele, altfel ne trăiește ea pe noi.
Am ocazia să constat cum pandemia mi-a dăruit ceva fără de preț, timp. Timpul de a vedea cerul prin fereastra închisă, de a simți mirosul copacilor înfloriți la plimbarea cu Chubb, de a auzi păsările din parc, de a citi sau scrie, de a visa, de a mă autoanaliza. Timpul de a vorbi cu ai mei de cîteva ori pe zi, de a-mi suna prietenii, de a visa, de a gîndi, de a spera, de reamintire.
Pandemia aceasta mi-a dat ocazia să ajut, dăruind din timpul meu celor în nevoie. Timpul e folosit pentru a distribui mesaje importante, de a suna oameni pe care îi știu și ar putea ajuta ideile altora, de a crea noi relații, de a învăța și cerceta.
Felul în care ne umplem timpul zilele acestea, ce par a fi goale de scop (e acolo), dar nu-s lipsite de griji și temeri, ne arată ce preocupări și sensuri dăm vieții. Ceea ce căutăm să aducem în viața noastră în aceste momente reprezintă ceva ce a rămas la fel sau ceva ce s-a modificat profund în interiorul nostru.
De mîine, un mîine atemporal, cînd lumea se va fi schimbat, timpul nu va mai fi același.
Timpul e lung.
Photo credit by Curtis MacNewton on Unsplash