Urcuș pe panoul vieții
Urcuș pe panoul vieții

Cînd ai toate simțurile active, cu toate organele la locul lor și funcționale, cînd vezi, auzi, mergi, sari, respiri, vorbești, auzi, gîndești, viața e deplină. Devine o corvoadă pe măsură ce creștem și devenim responsabili pentru întreținerea noastră.

Unii dintre noi nu avem șansa unei vieți depline. Unii dintre noi trebuie să ne luptăm zilnic cu neputințele fizice, restricții date de dizabilități fizice, mentale sau de boală cronică, să ne confruntăm emoțional cu respingerea și judecata celor în putință, cu piedicile sistemului social de a ne îndeplini potențialul, pierdut sau cedat pe drum, sau să acceptăm abandonul familiei.

Climb Again oferă un program fizic și emoțional dedicat copiilor și tinerilor care s-au născut sau au pierdut ulterior optimul caracteristicilor fizice și organice specifice ființei umane. Oferă șanse cîtorva zeci de bucățele de suflet să depășească impedimentele menționate mai sus. Climb Again organizează regulat și cu succes ateliere de escaladă sau concursuri unde copii și tineri participă pentru a se redescoperi și întări.

Am vrut să știu ce simte un om cînd cațără un traseu de prize la panou fără să vadă. M-am alăturat pentru scurt timp echipei de terapie al centrului Climb Again. Ne-am propus să facem cîteva ateliere unde emoțiile să fie principalul subiect de autoanaliză. Așa că, într-o zi, înainte de întîlnirea de lucru, mi-am acordat 30 minute, supervizată de Răzvan, un paralimpic nevăzător, să mă cațăr legată le ochi. Experiența mea e mică, la stîncă sau pe cascadă înghețată, ocazional și de prea puține ori să pot afirma că practic acest sport minunat.

Mi s-a oferit posibilitatea unei cățărări cu ochi. Să exersez traseul. Apoi, am ales singură să fac traseu necunoscut legată la ochi. Prima tură a fost fără ghidaj, Răzvan nu vede, dar simțea foarte bine în coardă punctul în care am ajuns. Următoarele ture au fost mai dificile, deci cu ghidaj dat de Ana,  specific oricărui sport: ora 12.00, 01.00 sau 11.00.

Primii doi metri par atît de ușori, că ajungi să te întrebi de ce n-ai descoperit mai devreme sportul acesta. De pe la 3 metri, cînd prizele sunt mai grele și puterea de sprijin în propriile picioare te solicită, am început să tremur, iar bubuitul din piept îmi încerca încrederea în persoana care filează la sol coarda. Nu în mine, în celălalt. Așa am aflat pe propria-mi piele că depindem unii de alții spre a supraviețui, că din acest motiv umanitatea s-a dezvoltat în comunități și că acesta e motivul pentru care e nevoie de un sat ca să crești un copil. Nu știu de ce, dar, deși eșarfa era opacă, țineam ochii închiși…..

Am constatat că înălțimea corpului x 2 este prima limită ce se cere a fi depășită, cînd ești vertical în escaladă. Odată trecută această graniță, poți merge mai departe. Apoi, lungimea membrelor inferioare, adică ale picioarelor, ofereau un cadru de contact cu panoul, oarbă fiind simțeam priza cu genunchiul, coapsa sau gamba, deși nu știam dacă e pe culoarea traseului, și așa reușeam să ridic talpa în sprijin pentru a mă mișca vertical. Mîna, mișcată palmînd panoul în dreapta sau stînga, lateral sau mai sus,  erau ghid pentru a găsi prize noi care să-mi salte trupul pe nivelul următor. A doua opreliște a fost lipsa puterii de a te sprijini în capacitatea piciorului de a se ridica, mai ales dacă priza mînei era pe cuprinsul torsului și nu agațată deasupra capului. Iar capul, cu mica presiune craniană dată de tavan, devenea punct de reper că ai ajuns la final, ceea ce-mi indică că ființele de orice fel, știu unde e limita de sus de care se pot lovi și prăvăli în golul, metaforic, de dedesubt.

Învățămintele acestei experiențe sunt fabuloase. Mă ajută să respect un om în neputință, mai mult decît din perspectiva empatiei, exersate și nu învățate la școală sau în societate, din păcate! Acești copii, care vor deveni adulți, acești adulți deveniți din copiii cărora li s-a negat dreptul la o creștere și dezvoltare în acord cu potențialul lor, m-au învățat, absenți fiind în sală, dar prezenți în sufletul meu cît timp am exersat, că nimic nu te poate opri și nu te poate îngenunchia mai mult decît societatea în care ai avut neșansa să te naști.

Ceea ce fac Climb Again și oamenii pe care i-a atras în această activitate este meritoriu. Se strigă schimbare, se cheamă creștem împreună.

Cînd vedeți un om, autonom și în nevoie, care se strecoară printre dvs spre a merge pe drumul său, acordați cel puțin un moment de reflecție, dacă nu chiar două momente prin care vă propuneți, fără să insistați, că puteți fi de ajutor!