Violența se transmite din generație în generație. Suferința la fel.
Într-un articol recent DOR despre violența domestică s-au relatat cazuri despre familii de români, cazuri ce merită citite, căci se manifestă în și dincolo de spațiul geografic al țării. Copiii sunt victima principală a acestui tip de violență.
Violența domestică include abuz în cele 2 forme: fizic- emoțional și sexual cu impact major pe fizic emoțional; neglijență afectivă și dezinteresul din partea adultului pentru nevoile de bază ale copilului (casă, hrană, haine, educație, asistență medicală), disfuncționalitate familială (divorț, pedepse cu închisoarea, abuzul de substanțe, violență asupra mamei sau a unui părinte, boli mintale, etc). Deloc întîmplător vedem/ citim în presă despre cupluri ‘celebre’, relații adult – adult care se supun acelorași criterii de violență domestică fără referire la suferința inimaginabilă a copiilor rezultați din acea relație. Tocmai pentru că adulții cred că, dacă copiii nu sunt direct vizați de cearta lor semi-publică (e suficient în grupul de familie sau de prieteni), aceștia nu sunt sub efectele violenței dintre părinți.
Din materialele citate de DOR și studiate separat de articolul lor subliniez cîteva idei:
(1) violența domestică, la care copiii sunt spectatori în familie sau/ și victime directe, generează tulburarea post traumatică, trăită la fel ca veteranii de război, similară în exprimarea vieții psihice, tocmai pentru că nu suntem echipați la o vîrstă atît de mică să trăim în orori și brutalitate. Nici adulții militari nu sunt, se presupune însă că au mecanisme psihice mature care ar putea să-i determine să facă diferența între bine și rău, să ceară ajutor de specialitate, să urmeze benevol programe psihoterapeutice care să-i sprijine pentru a depăși conflictul interior.
(2) pentru a face față durerii imense există doar două opțiuni: sinuciderea și nebunia; prima se regăsește din ce în ce mai des printre copii, chiar și ignorată de părinți sub forma de autovătămare corporală. Cea de-a doua poate fi mascată timp îndelungat și are forme foarte subtile de exprimare, greu de depistat în grup social, aceasta dacă nu s-a autodenunțat de la debutul vieții adulte (20-22 de ani) prin tulburări psihotice (borderline, bipolar sau schizofrenie). Cînd ‘nebunia’ iese la iveală vine cu violență, la propriu și figurat, adesea mascată (efectul matrioșka) de aderarea în plan public la un comportament dezirabil profesional, comunitar, social, dar care se suspendă și se exprimă prin violență în spațiul familiei.
(3) există un procent relevant de cazuri de copii cu istorie de violență domestică care cu un grad ridicat de reziliență au succes în viața de adult, succes personal și profesional, iar în parteneriatul potrivit, chiar și de familii reușite. Suferința rămîne însă și are forme diferite: în plan psihic vine cu episoade periodice de depresie ușoară sau medie, anxietate generalizată continuă, fobii și frici de tot felul, blocarea psihică a funcției procreării, neasumarea rolului parental; în plan social, sublimarea către profesii psiho-medicale, voluntariat sau profesii în beneficiul victimelor cu grai sau fără, domeniilor inovatoare de orice fel, artă și cultură.
Există și o lecție, pe care alături de voi toți o învăț și eu zi de zi. La primele semne de derapaj, noi adulții avem responsabilitatea de a ne suspecta de un gol și o suferință care cer a fi investigate. Cum altfel am putea da copiilor noștri măsura bunei intenții și corecția necesară unei vieți echilibrate?
@photocredit: googleimages
Add Comment