La sfîrșitul lunii august am participat la o școală de vară a unuia dintre cele cîteva institute de formare în psihoterapie psihanalitică din România. Tema a fost Oedip.
Etapa de viață în care acest complex psihic se manifestă e ancorată în jurul 3 – 5 ani. Dincolo de semnificația freudiană a dezvoltării psihice oedipiene, marcată în limbaj public de sexualitate, atacată și devalorizată de-a lungul timpului, triunghiul copil – mamă – tată conturează în planul psihic una din cele mai importante abilități umane: relaționarea cu tine și relaționarea cu ceilalți. A crea și a construi relații între evenimente și semnificații și stări emoționale, între oameni, între categorii de date și informații, proces care continuă toată viața, după cum bine se poate intui. Cu alte cuvinte, acest complex de dezvoltare e perpetuu.
În primii ani de viață, adică în cei 7 ani de acasă cunoscuți la noi, care includ în mod special contactul cu lumea prin relația cu mama din perioada intrauterină și pînă cînd tatăl e descoperit în cercul familiei (un fel de 2D) și mai apoi prin relația cu cei doi părinți din constructul oedipian care permite o dinamică de 3D+, ființa umană învață conduita potrivită pentru viață, la nivel personal, generațional și colectiv. Etapa Oedip este considerată fundamentală în producția personală de relații (interne, din mintea noastră) și externe (din interacțiunea cu ceilalți și viața), producție care facilitează sau denaturează creșterea și dezvoltarea psihică. Generațional, ființa umană învață prin etapa oedipiană să separe vîrstele (adică generațiile din familie) și să diferențieze între un eu și un altul. Prin accesul și prezența în colectivitate, aceste relații se replică, în funcție de organizarea psihică care a avut loc în familie și se repliază, în funcție de înzestrarea constituțională din psihicul fiecărei ființe.
Eșecul familiei de a crea intimitate (securitate, stabilitate, continuitate) prin încredere, disciplină și structură în relații stă la baza eșecului individual de a forma relații bazate pe caracteristicile menționate mai sus. Învelișul familial primar este determinant în contextele sociale – la muncă, cu prietenii, la școală, în societate. Nevoile din etapa construcției psihicului ale copiilor nu s-au schimbat, în ciuda modernizării, tehnologiei, creșterii calității vieții, medicinei sau școlarizării timpurii.
Relațiile cu prietenii, colegii de școală sau de muncă, relația cu partenerul de cuplu și mai ales, relația cu viața proprie sunt, toate, corelate și interdependente și au la bază experiențele deja înmagazinate din copilăria mică. Orice nouă relație aduce speranța că va repara ceva intuitiv considerat defectuos. Orice încheiere a unei relații aduce și eliberare și dezorientare. Uneori, se simte ca o rupere de ceva rău, dar stabil, alteori ca o întrerupere dintr-o stare de continuitate, dar vine cu noi oportunități. Se mai adaugă o presiune interioară care sperie omul de singurătate și o presiune exterioară care izolează omul de grupuri de prieteni sau familie. Viața devine un efort și o fugă continuă.
Poate că te-ai întrebat de ce atragi aceleași tipuri de relații. De ce te simți blocat în aceleași comportamente cu persoana iubită. Cum se face că persoanele care par potrivite la început apoi redevin experiențe din trecut? Există răni emoționale, pe care nu le vedem și care ne dictează alegerile. Felul în care relaționăm cu ceilalți este un produs al relațiilor timpurii, din copilăria mică. Iar ignorarea nu le face să dispară. Din contră, ele se repetă până le dai un sens. Fiindcă adevărata autonomie vine când găsești sursa durerii, nu când repari doar efectele.
Aici detalii despre atelierul de lucru care începe în Octombrie:
La sfîrșitul lunii august am participat la o școală de vară a unuia dintre cele cîteva institute de formare în psihoterapie psihanalitică din România. Tema a fost Oedip.
Etapa de viață în care acest complex psihic se manifestă e ancorată în jurul 3 – 5 ani. Dincolo de semnificația freudiană a dezvoltării psihice oedipiene, marcată în limbaj public de sexualitate, atacată și devalorizată de-a lungul timpului, triunghiul copil – mamă – tată conturează în planul psihic una din cele mai importante abilități umane: relaționarea cu tine și relaționarea cu ceilalți. A crea și a construi relații între evenimente și semnificații și stări emoționale, între oameni, între categorii de date și informații, proces care continuă toată viața, după cum bine se poate intui. Cu alte cuvinte, acest complex de dezvoltare e perpetuu.
În primii ani de viață, adică în cei 7 ani de acasă cunoscuți la noi, care includ în mod special contactul cu lumea prin relația cu mama din perioada intrauterină și pînă cînd tatăl e descoperit în cercul familiei (un fel de 2D) și mai apoi prin relația cu cei doi părinți din constructul oedipian care permite o dinamică de 3D+, ființa umană învață conduita potrivită pentru viață, la nivel personal, generațional și colectiv. Etapa Oedip este considerată fundamentală în producția personală de relații (interne, din mintea noastră) și externe (din interacțiunea cu ceilalți și viața), producție care facilitează sau denaturează creșterea și dezvoltarea psihică. Generațional, ființa umană învață prin etapa oedipiană să separe vîrstele (adică generațiile din familie) și să diferențieze între un eu și un altul. Prin accesul și prezența în colectivitate, aceste relații se replică, în funcție de organizarea psihică care a avut loc în familie și se repliază, în funcție de înzestrarea constituțională din psihicul fiecărei ființe.
Eșecul familiei de a crea intimitate (securitate, stabilitate, continuitate) prin încredere, disciplină și structură în relații stă la baza eșecului individual de a forma relații bazate pe caracteristicile menționate mai sus. Învelișul familial primar este determinant în contextele sociale – la muncă, cu prietenii, la școală, în societate. Nevoile din etapa construcției psihicului ale copiilor nu s-au schimbat, în ciuda modernizării, tehnologiei, creșterii calității vieții, medicinei sau școlarizării timpurii.
Relațiile cu prietenii, colegii de școală sau de muncă, relația cu partenerul de cuplu și mai ales, relația cu viața proprie sunt, toate, corelate și interdependente și au la bază experiențele deja înmagazinate din copilăria mică. Orice nouă relație aduce speranța că va repara ceva intuitiv considerat defectuos. Orice încheiere a unei relații aduce și eliberare și dezorientare. Uneori, se simte ca o rupere de ceva rău, dar stabil, alteori ca o întrerupere dintr-o stare de continuitate, dar vine cu noi oportunități. Se mai adaugă o presiune interioară care sperie omul de singurătate și o presiune exterioară care izolează omul de grupuri de prieteni sau familie. Viața devine un efort și o fugă continuă.
Poate că te-ai întrebat de ce atragi aceleași tipuri de relații. De ce te simți blocat în aceleași comportamente cu persoana iubită. Cum se face că persoanele care par potrivite la început apoi redevin experiențe din trecut? Există răni emoționale, pe care nu le vedem și care ne dictează alegerile. Felul în care relaționăm cu ceilalți este un produs al relațiilor timpurii, din copilăria mică. Iar ignorarea nu le face să dispară. Din contră, ele se repetă până le dai un sens. Fiindcă adevărata autonomie vine când găsești sursa durerii, nu când repari doar efectele.
Aici detalii despre atelierul de lucru care începe în Octombrie: https://forms.gle/zo1UNP6HZpkJ3mYE9
Photo credit: conferința FG