Există o întreagă teorie a celor 10mii de ore prin care un profesionist e recomandat să treacă pentru a stăpîni, cît de cît, profesia pe care și-a ales-o. Orice profesie are un minim de încercări, ratate, lecții și reușite, cam în toate domeniile.
Cred în două reguli ale profesiei noastre:
- Orice feedback, recomandare sau sugestie către un coleg se face în spațiul formării sau al supervizării, indiferent de specializare, adică într-un spațiu sigur și conținător (nu public!)
- Spațiul terapeutic dintre psiholog și pacient, ca orice tratament de vindecare, creează un context de intimitate și confidențialitate și este sacru( vorbim de o conexiune foarte delicată psiho-emoțională între două suflete). E un spațiu datorat unor forțe care adună laolaltă temporalitate, prezentă și trecută, scop, motivație, istoric dublu-personal, conținut emoțional.
De aceea, cele 10 mii de ore sunt importante, înainte de a ne declara (prea)cunoscători ai tehnicilor și al spațiului intim dintre pacient și terapeutul său.
Tentația de a ne considera mai buni sau mai bine pregătiți decît un coleg, orice neajuns ar fi avut intervenția sa terapeutică sau răspunsul pacientului său la contextul terapeutic, ne scoate mult în afara acelor minime 10 mii se ore. Se cheamă omnipotență. Fazele oedipiene de dezvoltare (sic!).
Pe de o parte, noi nu am avut acces, nu am fost prezenți la și în spațiul intim și ne orientăm în concluzii doar în jurul nemulțumirii ori interpretării noastre a situației, povestite de pacientul altui terapeut, subiectiv incorporate psihic toate trei în mentalul nostru de profesioniști.
Pe de altă parte, cînd afirmăm ce și cum ar fi bine să facă alții de-ai noștri, putem considera ipoteza că, n-am depășit noi înșine stadiul de omnipotență: aș fi putut fi un părinte mai bun pentru mine, aș putea fi un mai bun părinte pentru copilul x sau un mai bun partener de viață pentru persoana y. Am putea concluziona că, nu putem fi ceva mai bun pentru cineva cu care nu am avut un trecut ori nu vom avea vreodată acea filiație în prezent.
Eu nu cunosc niciun terapeut de talie, dintre sutele citite, studiate ori vizionate, care să-și manifeste opinia moralizatoare față de colegi, doar pentru că sunt faimoși sau influenceri. Fapt pentru care, repet, singurul spațiu și cadru în care putem emite opinii de acest gen sunt formarea și supervizarea. Nici măcar în relație personală, unul la unul.
Nu pentru că e în detrimentul profesiei, ci pentru că niciun beneficiu ori depunctare a profesiei nu sunt aduse de excepții, ci de majoritate!
Regula imparțialității lui ”tu ce crezi” versus directivei ”trebuie să”, cea a lui ”tu cum ai face” versus ”ar ajuta să consideri” ori pe cea a ”cum ar fi mai bine” versus ”eu cred că”… nu se aplică în toate situațiile, cu orice pacient și la orice consultație. Uneori se cere să fii mai directiv, ca specialist.
Sunt multiple situații de viață, care vulnerabilizează ambii participanți și care se derulează în cadrul intim pacient – psiholog. De unde și retorica întrebare, cine suntem noi că spunem despre coleg/ă că n-a făcut bine?