Jucăria favorită
Obiectul ales ca o reprezentare mentală a mediului în care crește (în termeni tehnici cîmpul psihic-vizual al bebelușului.
Cînd eram mică aveam o maimuță din pluș, maxim 10 cm, cu pantaloni scurți și bretele, din material pepit (alb – albastru) care mi-era alinare, ca oricărui bebeluș și prunc. O adoram. Este ceea ce se numește în termeni psihanalitici obiect tranzițional. Unii copii aleg o păturică, alții degetul mare sau alt obiect, mai ales o jucărie. Mi-am dat seama că o am, că există!, atunci cînd nu am mai avut-o, adică în lipsa ei din spațiul meu, pentru că o uitasem acasă. Eram plecată într-o vacanță la bunici, situație care mi-a dat ocazia să aflu că ea există în exteriorul meu și că reprezintă ceva pentru mine.
Conceptele, obiect tranzițional, alături de un altul, spațiu tranzițional, au fost create de un pediatru britanic renumit, care și-a petrecut mare parte din carieră alături de mame și copii. D.W. Winnicott este recunoscut și ca un remarcabil psihanalist. Ideea de fenomen de tranziție este menită să clarifice în mintea copilului mic ”dimensiunea unei existențe care nu aparține nici de lumea internă, nici de cea externă”* și să permită apariția unui teritoriu care conectează în același timp în care separă interiorul de exterior. Acest joc permite deprinderea unor abilități emoționale care să fie de folos de-a lungul vieții.
Obiectul tranzițional este un instrument care înzestrează și îmbogățește spațiul psihic al unui copil în procesul dezvoltării, al trecerii de la dependența absolută de mamă la o dependență relativă de aceasta. Pe un înțeles mai larg și simplu, îi permite dezvoltarea optimă în procesul de creștere și individualizare, prin obținerea înțelegerii că a pierde, a lăsa în urmă, a crește fac parte din viață. Acest obiect dă ocazia copilului bebeluș să creeze, concret, pentru prima dată, prin forțe psihice proprii un teritoriu personal de existență. E un spațiu datorat trecerii de la etapa “eu egal mamă” la etapa “eu egal tot” și mai apoi stadiul “mine și non-mine”, ceea ce înseamnă spargerea în bucăți a existenței ”eu și lumea din jurul meu”: mamă, tată, părinți, casă, jucării, alți copii, rude, bonă, etc
Spațiul dintre mamă și copil e un prim spațiu ce induce procesul natural de separare atît de necesar ființelor de a funcționa autonom (la restul animalelor din faună se exprimă fără întîrzieri), oricît de dureros ar fi pentru mamă, căci mama poate crede că obiectul devine o prelungire a ei. Obiectul ales este însă un obiect nou, creat în mintea bebelușului de către acesta cu scopul de a simți pentru prima dată că născocește singur ceva și că inițiază singur o relație afectivă cu ceva/ cineva. Relația cu mama e un dat. E de la sine înțeles. E o siguranță. Mama este cea care are posibilitatea de a reveni la poziția firească de mamă – femeie, ca rol în sistemul personal, de familie și/ sau cuplu și nu ca funcție ce se contopește trupește și psihic cu bebelușul.
Fără acest spațiu și obiect de tranziție copilul nu-și poate asigura trecerea într-o nouă etapă de dezvoltare psihică: cognitiv, motric, neuronal (psiho-neurofiziologie), verbal (sic!), emoțional, limbajul popular recunoscîndu-le la nivel de comportament. Bebelușul nu o mai vede pe mamă ca pe sine însuși și își dă seama că e cazul să înceapă să stea pe propriile picioare, la propriu în plan fizic și în simbol. Iar relația cu obiectul favorit e o relație care se va pierde încet încet, iar acest fapt e important în relațiile pe care copilul, viitorul adult le va avea de-a lungul vieții.
Văd adesea în spațiul public mame care caută să readucă obiectul – jucărie prin achiziția unuia nou, să fie exact la fel sună cererea. Doar pentru că cel existent e pe ducă, s-a stricat sau s-a pierdut și copilul urlă de tristețe.
Fără permisiunea mamei de a-i lăsa copilului spațiul de creație și obiectul spre folosință asiduă, ce include uitare, pierdere și/ sau distrugere – agresivitate, copilul rămîne captiv într-o buclă a cunoașterii și non-cunoașterii, pe care e posibil s-o repete de-a lungul vieții sale de adult. Adică să nu învețe pas cu pas independența, prin separarea de durerea și tristețea pierderii! De aceea e foarte important ca obiectul – jucărie să nu fie perpetuat, adică înlocuit cu unul nou, chiar dacă s-a stricat sau pierdut, înlocuirea cu altă jucărie sau cu jelirea neproductivă a mamei asupra acestui obiect sunt blocaje în dezvoltare.
Simbolizarea unui obiect pierdut e foarte importantă pentru un psihic sănătos. În memoria mea emoțională, revenită din vacanța de la bunici, am descoperit că maimuța mea fusese jucărie pentru fratele meu, mai mic cu 3 ani. Dat fiind că pentru el avea altă semnificație sau niciuna, și-a dat voie să (mi-) o distrugă. Situație care a creat o suferință mare pentru mine. Dublată și de intenția mamei de a mă învăța să împart cu el ceva ce-mi aparținea doar mie, nu era momentul să decid că poate deveni comună. Așa că, am învățat forțat să mă desprind și să aleg să fiu pe cont propriu, nu tocmai potrivit vîrstei sau contextului. M-am împăcat mult mai ușor cu faptul că fratele meu a folosit-o.
Sunt cîteva momente cheie, psiho-neuro-fiziologice, care imprimă creșterea prin separare și conectare în mod optim armonios, așa că e important să le punctăm prin recunoaștere și acceptare:
- descoperirea palmei pe care o bagă în gură, apoi a labei piciorului = ia uite ce descopăr că am (de exersat prin supravegherea copilului în timp ce i se permite și favorizează să petreacă timp singur, cu părintele lîngă și care nu intervine = capacitatea de a fi singur în siguranță);
- descoperirea eu – non eu (mine – non-mine) cînd bebelușul află că el este un individ diferit de alții, are un sine corporal (un prim pas prin testul oglinzii, cînd se vede și află că acea imagine este a lui/ei, durează săptămîni, nu e one time only, dați-vă timp ca mame și părinți;
- alegerea unui obiect favorit, care să-i reprezinte conceptul de separare – conectare, deci de ființare continuă (a se evita înlocuirea acestui obiect!);
- înțărcarea care ar fi bine să coincidă cu ridicatul pe două picioare (nu! nu e bine să alăptezi pînă cînd se hotărăște copilul, el nu se va desprinde niciodată de sînul matern, n-are capacitatea psihică să decidă, mama e cea care dă imboldul separării cu menirea de trecere la alt nivel de dezvoltare);
- deprinderea controlului sfincterian (cu o profundă și reală legătură cu funcțiile genitale viitoare adulte, nu numai 😉), și
- mersul la grădi, adicătelea ieșirea în lumea mare, unde tatăl primește leapșa de a contribui la dezvoltarea psihică a copilului, ajutîndu-l să relaționeze cu semenii. De aici încolo, e treaba tatălui să-l învețe pe copil să-și regleze relațiile cu co-vărstnicii și să deprindă abilități de reglare emoțională. Mama ar fi bine să-i favorizeze tatălui acest rol.
Între acești ani pot interveni și: apariția unui alt copil în familie (soră/ frate), separarea părinților prin divorț, decesul unui părinte sau al unui părinte al propriilor părinți, relocarea cu casa, etc calamități sau altele. Toate acestea separat și laolaltă fac subiectul unor alte teme de analizat. Pe curînd!
Iar toate cele de mai sus contribuie și la capacitatea de a dormi singur.
* (Abram, 2013)Works Cited (Abram, 2013)
Abram, J. (2013). Limbajul lui Winnicott. Bucureșto: Fundația Generația.
info utile despre DWW:
și https://www.youtube.com/watch?v=X1in3I0YJx4
@photocredit: https://www.indiamart.com/ask-products-and-services/animal-soft-toys.html
Add Comment