Fiice și surori – Relații de familie
Am descoperit-o pe Pegg Streep într-o carte despre Rușine (https://www.edituratrei.ro/carte/). Căutînd mai multe detalii despre activitatea ei am dat peste un șir lung de articole în care se concentrează pe relațiile dintre frați și surori, ca parte a dinamicii de familie cu un fond defectuos de creștere și dezvoltare.
Subiectul m-a interesat căci în cabinet de psihoterapie pacientul adult face referire la relația cu membrii familiei și cum această relație i-a șlefuit și determinat personalitatea, stilul de viață actual și cum în prezent caută răspunsuri la teme dureroase care încă împiedică o viață trăită în pace și liniște. Cum practica terapeutică este complexă, iar perioada primilor ani de viață este greu accesibilă, creierul prin funcția mnezică nu ajută, căci multe amintiri sunt indescifrabile în termeni verbali și vizuali, procesul analitic capătă un rol greu de descris, căci acesta, procesul, doar se simte în relație cu un celălalt.
Printre situațiile dificile cu care oamenii se confruntă se regăsește adesea percepția că afecțiunea și relația constantă și echilibrată cu rudele sunt absente. Oamenii simt că ceilalți nu îi caută, nu sunt interesați de viața lor, îi dezaprobă, critică sau judecă pentru acțiuni, decizii sau alegeri de viață. În cazul de față, fac referire la situații de genul: sora mai mică evită să ia legătura cu mine sau nu îmi răspunde cu zilele, sora mai mare crede că sunt un ratat, sora mea mai mare a fost olimpică și iată, a ajuns să sufere de schizofrenie, fratele meu mai mare s-a sinucis, sora mea e depresivă și nu mai pot avea grijă de ea, de ce sunt eu în terapie și nu părinții, etc.
În familiile cu mai mulți copii apare întotdeauna o competiție și o comparație. Inevitabil, cel puțin un copil va ajunge să se simtă neiubit, nedorit, exclus. Despre modalitățile în care copii devin adulții părinților și fraților-surorilor am scris pe scurt aici: https://nicoletaradu.ro/incestul-emotional-trauma-mascata/ Competiția este un fals creat de părinți, îndeobște de mamă, comparația e generată și întreținută tot de aceștia. Competiția și comparația pot avea drept subiect și un personaj extern familiei, în cazul părinților cu un singur copil sau familiilor uni-parentale.
Acest articol are tema fiicelor neiubite, plecînd de la articolele lui Pegg Streep și răspunsurile pe care le-am căutat să-mi pot ajuta mai bine pacienții cu care lucrez. Absența iubirii necondiționate, specifică și necesară primului an de viață și a iubirii coordonate, caracterizată de toți anii care urmează, dar mai ales celor din cadrul mediului de familie și îngrijire, cînd primim spațiul și sprijinul pentru creștere și dezvoltare, face ca fiica sau fiul să simtă acut că e neiubit/ă și nedorit/ă de către mama = îngrijitorul principal al oricărui bebeluș și prunc, școlar și preadolescent, adolescent și tînăr adult. Cu precădere, fetele sunt mai afectate. Găsiți aici un moment de stand-up comedy care atestă că e universal valabil (Jen Brister)
Drumul dificil al vindecării rănii emoționale este însoțit de întrebări precum: De ce m-a(m) născut? De ce familia mea e/ era așa toxică? Cît îmi mai ia să las totul în urmă? Se pare că odată cu vîrsta matură (40-60 de ani) apare îndoiala în povestea inițială construită de copil și permanentizată de adultul devenit despre familie, căci iluzia iubirii și normalității, sub formă de speranță, a permis celor mulți să facă față efectului datorat abuzului, răului, atacului, suferinței, durerii. E nevoie de momentul aha în care adultul realizează frica, foamea de dragoste și atenție de care încă suferă. Mai multe pe această temă și chiar cîteva idei despre cum să lași conștientizările să iasă la lumină, în loc de a le lăsa sau îndesa sub covor, ca și cum ar fi ceva rușinoș, precum mizeria, găsiți în acest articol al autoarei de la care a pornit acest demers.
În cartea Daughter Detox, autoarea, Pegg Streep, face o vastă analiză a ideii de recunoaștere a rănii emoționale, cu scopul de a te recupera psihic din relația maternă și de a-ți redobîndi dreptul la viață. Lipsa puterii de a controla și crea șansa de a fi trăit altfel în relația maternă întărește sentimentul de neputință, care duce mai apoi la furie, în forma cea mai intensă. Cu atît mai mult cu cît, timpul a creat ocazia ca părintele să devină poate un bun vecin, prieten, membru al comunității și a estompat amintirile propriilor gesturi și atitudini față de copil, iar în cel din urmă a mărit golul sufletesc pe care, cu oricîte încercări, nimic nu poate să-l umple. Procesul acesta, în varianta terapeutică este extrem de dificil și lung, căci presupune multă îndemînare, experiență și meșteșugire în a păstra active prezența și implicarea omului venit la terapie. Aici cîteva detalii despre trăirile reale ale fiicelor cu mame abuzive.
Ce mi-a atras atenția în mod deosebit a fost capacitatea fiicelor neiubite de a lega, construi și întreține relații de prietenie. Pegg Streep aduce mai multe lămuriri, aici, mă limitez la cîteva aspecte importante mai jos.
Presiunea pusă pe prieteni e o redirecționare a nevoii de maternal neîndeplinit. Îi analizăm pe prieteni din rolurile pe care i-am văzut pe părinți, cum aceștia au fost prieteni, vecini, colegi, părinți, parteneri de cuplu, iubiți, parteneri de parentaj, etc. În relațiile de prietenie celălalt poate este o mamă care nu și-a asumat rolul de plasă de siguranță, de a-și accepta și valida copilul, de a-i oferi în varianta sănătoasă o oglindire și un model de relaționare. Relațiile par astfel să fie construite pe ambiguitate și durere, așa cum o pacientă mi-a spus: x îmi tot spunea că sunt toxică și că o distrug, că cer atît de mult, că mă concentrez doar pe nevoile mele. Deși, în abstract, se presupune ca relațiile între surori să fie de natură aliată, acestea devin și întrețin adesea o sursă de suferință (sadic – masochistă) una pentru cealaltă. Citez de la sursă: sora devine ”cineva care îți cere să îți revii sau cineva care întoarce vorbele în defavoarea ta pentru a le transforma într-un bumerang care te rănește, acestea reprezintă cel mai bun și cel mai rău potențial de a conversa cu sora”.
Nevoia de a aparține este puternică și are un rol foarte important în viață. Cînd sentimentul de apartenență nu a fost creat în familia de bază, în raport cu toți membrii familiei, acesta se tîrăște împreună cu persoana în toate relațiile pe care le întîlnește: intime, de cuplu, de prietenie, de muncă, de colaborare, de parentaj. Satul acela transcendental, care crește un copil și care se întreține singur prin rețeaua de reguli nescrise, dar cunoscute și acceptate, capătă sens și valoare în contextul în care grupurile devin prea mari și lipsite de nucleu comunitar. Poate de aceea e important să ne întoarcem privirea, chiar și introspectiv, către cum am putea să redevenim un sat.
@Photocredit: seletti/ mytheresa
Add Comment